Poate una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul acesta. Am tot văzut cartea destul de promovată în social media încă de anul trecut, însă nu citisem nimic despre ea înainte, nu știam care este acțiunea ei și nu era neapărat pe lista mea. Mă gândeam că poate o voi citi la un moment dat. Totuși "destinul" mi-a adus-o în brațe. Am primit-o în dar de la o prietenă bună și mi-a spus: "Pe mine m-a impresioant, m-a pus pe gânduri și m-a făcut să rezonez destul de mult cu ea. O să îți placă, ai să vezi". Am fost surprinsă și bucuroasă ca de fiecare dată când primesc o carte sau îmi cumpăr una.
A rămas 2 luni și ceva neatinsă pe raftul bibliotecii, până când am zis: "Ok, hai să îți dau o șansă, să vedem ce ai de spus". Țin să vă mărturisesc că am fost plăcut impresionată din primele 50 de pagini citite și nu îmi venea să o mai las din mână. Poveste este similară cu cea a lui Jannette Walls - Castelul de Sticlă (despre care am scris aici), însă și diferită în același timp. Elementul comun între cele două povești este faptul că ambele personaje s-au născut într-un mediu sărac și cu valori diferite ale familiei, față de restul oamenilor din societate, iar cu toate acestea ele reușesc să ajungă acolo unde își propun și să ducă un trai mult mai bun comparativ cu cel în care s-au născut.
Tara, autoarea cărții este și personajul principal al poveștii. Practic cartea este un fel de jurnal al vieții ei de când este copil și până la maturitate. Nu i-aș zice neapărat jurnal, ci mai mult memorii. Aceasta povestește câte a avut de îndurat din cauza convingerilor părinților, mai ales ale tatălui său. El era de părere că statul, guvernul și majoritatea oamenilor din societate erau corupți, își doreau unul altuia răul, lucrurile normale pentru unii, erau de fapt lucruri anormale pentru familia Tarei. De exemplu mersul femeilor însărcinate la spital pentru a naște sau mersul oamenilor pentru a-și trata diverse afecțiuni era unul dintre lucrurile neacceptate de către tatăl Tarei, acesta fiind de părere că se pot trata acasă, cu ajutorul mamei.
Mama Tarei era specialistă în medicina plantelor, prin intermediul căreia trata orice afecțiune. Ulterior, la insistențele tatălui, mama a devenit și moașa. Tara nu luase o pastilă pentru durere (fie ea de cap sau de măsea) până când a ajuns la colegiu. Toate afecțiunile familiei erau tratate de mama pe baza plantelor și tincturilor făcute de ea în casă.
Tara și o parte din frații ei s-au bucurat o scurtă perioadă de timp de mersul la școală și distracția din pauze alături de colegi. Tatăl lor a decis că mai bine învață acasă, școala aparținând statului cu valorile căruia acesta nu rezona. Evident informațiile învățate nu erau la fel de multe și cuprinzătoare precum cele de la școala, nu aveau un program de studiu, pentru că în majoritatea timpului tatăl lor îi punea la treabă, respectiv sortarea de deșeuri, din care supraviețuiau de pe urma vânzării acesteia.
Nu am să mai divulg multe din această poveste impresionantă și am să vă las să descoperiți povestea Tarei. O consider ca fiind o carte impresionantă prin simplu fapt că toate cele menționate in cele 448 care se citesc pe nerăsuflate sunt reale. Interesant este parcursul Tarei de la mic copil, fată fiind și obligată de tatăl ei să sorteze deșeuri până la omul matur, cu propriile convingeri și păreri despre societatea în care trăiește și care obține doctoratul la Cambridge. Cum a ajuns aici, dar și prin ce pățanii a trecut aflați mai multe prin Învățare.